Se spune că fiecare om are trei nume: numele de familie – pe care l-a moștenit, numele propriu – pe care i l-au dat părinții și renumele, pe care și-l face singur. Oricum ar suna numele nostru suntem îndrăgostiți de el și tresărim, plini de emoție, atunci când îl auzim. Mai mult decât atât, specialiștii în onomastică – disciplina lingvistică care studiază originea, formarea și evoluția numelor proprii – sunt de părere că numele noastre poartă un strop din esența personalității proprii.

Când vine, însă, vorba despre cum ne rostim numele în cadrul unor prezentări facilitate de cunoștinte comune sau în dialoguri unu-la-unu, lucrurile nu mai sunt atât de simple precum crede lumea, vorba reclamei. Sigur, sunt multe stiluri și moduri de a ne prezenta. În cele ce urmează mă voi rezuma, însă, doar la câteva.

Stilul timid și nesigur: Sunt Florian Vasile! (pauză) Îmi cer scuze dacă vă deranjez! Nu ai nicio șansă să îți faci prieteni noi cu această abordare! Nici varianta cu terminația numelui pe o tonalitate crescătoare nu este mai strălucită: Sunt Ilie Dobrin? Adică nu mai știi cine ești? La naiba, este numele tău și nu ucizi pe nimeni dacă îl rostești cu voce tare, clar și la modul firesc: Sunt Sorin Giurescu!

Apoi vine stilul îngâmfat și indolent. Lucram într-o bancă comercială și, prin natura muncii, mă întâlneam des cu directori generali de companii mici și mijlocii. De multe ori, mici și mijlocii erau și abilitățile de relaționare ale personajelor care conduceau firmele în cauză. De ce? Pentru că după ce, în prealabil, agreai cu el o oră și o confirmai telefonic înainte, domnul în cauză întârzia vreo 15-20 minute la întâlnire, intra furtunos pe ușă și până ajungea la scaunul său directorial îți tuna: “Bună ziua! Calomnirescu sunt! Bă, m-ați înnebunit voi ăștia cu băncile voastre. Zii repede că am treabă de nu mă văd! Fifi, adu două cafele urgent și pregătește-mi raportul de la “Chemicăl Morgăn Friman” că domnu’ termină repede, nu-i așa?”
Nu prea e așa, domnule Calomnirescu! E adevărat că ați muncit, poate, din greu să aduceți firma acolo unde este, dar pentru a o menține pe poziție e nevoie de mult mai mult. Că poate nefericitul ăla de la bancă mai cunoaște alte 20-30 de firme din exact același domeniu de activitate, care ți-ar putea fi clienți sau furnizori, și vorba românului: news travel fast! Nu știi niciodată ce și cum?!
Rămân, însă, fidel credinței balzaciene că “Oamenii cu adevărat mari sunt simpli, iar simplitatea lor te face să te simți egal cu ei.”

Ajungem la stilul colocvial, de șuetă metropolitană, care pune accentul pe numele mic, de botez, în detrimentul celui de familie: ‘nea Gică, de la croitorie; doamna Geta de la administrație; domnul Cătălin, cu paharul plin. Deși eticheta în afaceri, transpusă în viața de zi cu zi, impune stilul protocolar, mai elegant, de utilizare a numelui de familie în prezentări (Domnul Georgescu, Doamna Constantinescu etc.), stilul colocvial este din ce în ce mai utilizat în conversațiile cotidiene.

Îmi renovam apartamentul și căutam o echipă de muncitori serioși, care să nu îmi secătuiască bugetul. Îmi sun un prieten:

– Man, recomandă-mi și mie, te rog, o echipă de zugravi de încredere, care să facă treabă bună!
– Da, notează: 0727……., e șeful de echipă, un tip extraordinar!
– Cum îl cheamă? – întreb.
– Nea Costică, zice amicul meu.
– Nea Costica și mai cum? – insist eu.
– Eh, nu știu, domnu’ Costică, te descurci tu!
Îl sun pe domnu’ Costică:
– Alo! Bună ziua!
Raspunde: Bună ziua!
– Mă numesc Florian Vasile și am numărul dvs. de telefon de la George Postelnicu, i-ați renovat garsoniera acum 2 luni. (…) Stabilesc cu omul toate detaliile (timp, lucrări executate, materiale, manoperă, preț) și dau să închei conversația:
– Știți, George mi-a spus că vă numiți Costică. Dacă-mi permiteți, Costică și mai cum?
El, după o scurtă ezitare:
– Eh, lăsați, spuneți-mi Costică!
Eu – nimic! Vorba aia: protocolul, obișnuința – insist:
– Totuși, știți cum e, îmi vine mai ușor să rețin numele de familie, plus că e mai potrivit în conversații…
La care el:
– Bine! Notați?
– Notez!
– Vă zic pe litere!
– Pe litere notez!
– Bine, atunci! H-U-L-Ă!
După care eu, buimac și nesigur, închei apoteotic:
– Atunci rămâne pe miercuri, domnu’ Costică!

Vorbind despre protocol și etichetă, specialiștii în comunicare (mai ales cei de peste ocean) recomandă ca atunci când îți spui numele – pentru a arunca în conversație o sămânță de vorbă – este bine să adaugi și ceva despre tine sau despre pregătirea ta, pentru a facilita dialogul: Matei Grigorescu, biolog de profesie! Sau Cristiana Cristescu, pasionată de timbre! Sau Antonius Brânzovenescu, profesor de fizică cuantică!
Sigur, nu este bine să exagerați cu aceste “adăugiri”. Imaginați-vă ce figură ar afișa o doamnă elegantă la o recepție fastuoasă dacă v-ați apropia de dumneaei și v-ați prezenta: Sunt Popa Popescu-Răutu, specialist în determinarea parametrilor unei funcții de eficiență prin metoda verosimilității maxime.

Pentru a concluziona:
– prezentați-vă întotdeauna cu formula: nume mic apoi nume de familie;
– folosiți o tonalitate medie, însa energică;
– vorbiți rar, cu claritate;
– priviți în ochi interlocutorul, întindeți mâna cu fermitate, aplecați-vă ușor spre înainte și zâmbiți: Numele meu este Florian Vasile, lucrez în publicitate. Am citit recent că ați lansat primul vehicul cu drone care poate transporta pasageri. Aș putea comanda o călătorie în Honolulu, vă rog?
(îmi cer scuze, fragmentul de final face parte dintr-un alt viitor despre care vă voi vorbi într-unul din articolele următoare)